Noapte bună.

   Într-un întuneric liniştitor, familiar şi cald, pot să-ţi simt respiraţia aproape de mine şi fiecare tresărire uşoară a corpului.
   Iubirea moale şi aşternutul curat ascund două trupuri pentru o noapte transformată într-o eternitate fericită. Nu mai există timp sau oboseală. Există numai tăcerea care silabiseşte cuvinte şoptite în urechile adormite, împletind două minţi în acelaşi vis fără zbucium.
   Ocean de fericire care leagă sufletele într-un nor somnoros, lipsit de sânge, timp şi durere.

De ce nu-ţi place pisicu'?

Doare.  

De ce-a trebuit să-mi rupă aripile şi apoi să mă lase îngropată într-un cimitir de suflete vândute unui deavol material, inexistent şi monstruos?

Doare. 

Nu mai e soare, nu mai e nici fericire şi nici prea multă libertate. Acum totul nu-i decât o îngrădire dureroasă cu spini şi ace care înegreşte fiecare porţiune de piele şi nu se cicatrizează decât după ce sângele a udat toate pietrile mormintelor de marmură albă. 

Doare.  

Lumina nu mai e la fel de strălucitoare şi totul e schimbat. Lanţuri şi bare de fier care rup totul în realitatea prăfuită. Gropi, întuneric şi disperare. Tristeţe, supărare şi deznădejde. 

Doare. 

Cel mai bine era să fii zburat departe de-aici. Undeva unde să nu fie aglomeraţie, oameni şi prostie. Doar un fel de libertate, fericire şi soare.   

A trecut o grămadă de când nu am mai scris nimic pe-aici. Şi acum, nici măcar nu-s tristă. A fost ceva instantaneu. Un fel de nu ştiu ce chestie neserioasă care mi-a trecut prin cap. Mi-era dor de scris. 

Tragedia începutului sau poate a sfârşitului

Exil. Parcă şi aud huruitul trenului şi apoi paşii grăbiţi care se îndreaptă spre clădirea putrezită unde sufletele se înrolează la un an de detenţie şi fiecare corp luptă o bătălie cu timpul şi gratiile. Parcă deja simt fiorii reci ai orelor petrecute-ntr-o nesfârşită somnolenţă printre explicaţii neînţelese şi voci molcome. 
Cândva lupta era mai lejeră însă atunci viaţa era şi ea mai puerilă. Nimic nu era complicat şi războiul purtat părea o joacă. Acum în schimb e altfel. Acum există sânge, concurenţă şi o mulţime de chipuri urâte.Acum fiecare se zbate pentru propriul câştig. Şi totuşi timpul trece, huruitul trenului răsună în gara aglomerată, iar paşii grăbiţi înaintează spre închisoare. Exil.       


Sună foarte ciudat. Parcă ar fii un fel de marş funebru sau înrolare evreiască din 1944. Aiurea, ştiu. Defapt nu i subliniată decât ideea că începe şcoala şi că, oarecum, totul se termină. O să fie complicat, dureros şi fără multe opţiuni, însă măcar o să fie. Aşa e de cam nouă ani continuu. La fel şi întodeauna diferit. 

Tragic. 

Astăzi e soare.

Soare. Astăzi e soare afară şi vântul moale care adie printre crengile copacilor te mângâie încet, şoptindu-ţi cuvinte neînţelese. Ştii că magia o să dureze o vară, dar tu cerşeşti fericirea asta pentru o viaţă. Nu vrei anotimpuri pline de bucurie, tu vrei vieţi. 
Cântecul păsărilor te inspiră şi te trimit departe. Zâmbeşti. Ieri era ploaie şi o mulţime de praf. Acum e doar soarele pe cerul albastru şi vântul care adie.

Astăzi trebuia să fac altceva. Acuma trebuia să fiu în Copand sau pe undeva pe-acolo, da desigur, nu prea-mi ies toate aşa cum vreau. 

Mâine poate o să fie bine, astăzi ajunge soarele care inundă totul.  

Hot air for a cool breeze

Fumul îţi inundă plămânii. Ai tendinţa să tuşeşti şi ai face-o cu siguranţă dacă asta nu ţi-ar demasca slăbiciunea. Tresari. Simţi mâna moale care-ţi deranjează încet buclele castanii şi zâmbeşti. Rupt dintre barele ţigării, te trânteşti între braţele tremurânde care cu greu sprijineau sticla de bere. 

Vreau să scriu şi nu-mi vine. De ce? Păi pentru că nu am inspiraţie la ora asta şi pentru că vreau să fac altceva. Ce? Habar n-am. Într-un final am descoperit unele chestii şocante. Fie, nu prea contează. Am fost la concert Speak Floyd zilele trecute-n Cluj şi-a fost foarte mişto. N-am apucat Luna Amară da mi-au ajuns melodiile cântate de la Pink Floyd de ăştia de la noi. Şi pentru că au început să-mi placă, trebuie să pun un video:

Da, e "Wish you were here" cântată de Speak Floyd. Originala desigur, le aparţine ălora de la Pink Floyd. Fie, îs buni. Îmi plac. xD 
Şi să nu uit. Când am fost joi în Cluj era ploaie afară şi concertu' a fost în faţa casei studenţilor şi, desigur, s-au strâns acolo o grămadă de rockeri pletoşi uzi. Portret drăguţ, ştiu, am profitat de asta. xD  

Copilul luptă pentru că vrea libertate.

Când copilul ascuns în sufletul tău strigă, când îţi loveşte cu pumnii în piept şi te roagă să-l laşi să iasă, ce faci? Da, lupta sângeroasă îţi lasă urme adânci pe trup, însă tu rezişti. Războiul nu durează niciodată prea mult, întodeauna se încheie cu victoria cuiva. 
Acum însă copilul plânge. Însetat de libertate şi lovit de tragica şi dureroasa amintire a copilăriei, te imporă la infinit să-l laşi. Dar tu poţi? Eşti capabil să admiţi într-un final că ai crescut, că nu mai ai nevoie de o inimă de copil care să-ţi distrugă planurile şi care să-ţi întunece viitorul de adolescent matur şi cu gândire analitică? 

Eşti capabil să arunci copilul din inima ta şi să trăieşti? 

Poate că-i târziu. Poate că nu-mi pasă şi poate că aşa e cel mai bine. Iubirea e fericire? Iubirea e putere şi încredere? Sau e numai un căcat de sentiment care defapt nu-i decât apă de ploaie? Serios acuma, există iubire? Există dragoste adevărată? Sau totu' nu-i decât o atracţie obsesivă care încolţeşte şi se împleteşte cu sentimente de gelozie, protecţie şi posesivitate. 

Da, i degeaba, şi prinţu' nu mai vine. Acum există numai falşi care mint şi care distrug totul, încercând să pară altceva. Da' sunt sigură că odată o să vină. Chiar dacă nu pot zbura, ştiu că el odată o să se întoarcă la mine şi o să mă ridice departe de toată mizeria asta. 

Atunci când te lupţi cu tine, sângerezi.

Probabil că-n întuneric nu se pot vedea cicatricile. Poate-n întuneric o să reuşeşti să ascunzi şi sângele închegat pe răni. Mai rămâne numai strădania de a-ţi colora faţa cu-n surâs fals, şi apoi întregul teatru ar fii mândru de talentul tău actoricesc. 
Dar defapt tu nu poţi zâmbi şi nici măcar nu poţi să ascunzi coaja sângeroasă a rănilor. 
Stelele-ţi strălucesc, călăuzindu-ţi cărarea şi luna zâmbeşte amară. Doar ea e martora luptei din sufletul tău, doar ea e capabilă să asiste la războiul sângeros care-ţi năpădeşte mintea. 

Cu trei cuvinte şi un shot.

Atunci când lumina s-a stins, am reuşit să văd doar strălucirea ochilor tăi şi surâsul care-ţi creiona chipul. Conturul stelelor de afară şi lumina lunii intrau pe fereastra deschisă, înfiorându-ne împreună cu picurii reci de ploaie care udau parchetul. 
Atingerea vântului şi muşcătura dureroasă de pe gât m-au trezit pentru câteva secunde din visare, ca mai apoi mâna lui rece, care m-a tras pe covorul pufos şi călduţ să îmi indice câteva sclipiri purpurii în dreptul tavanului. 
- Artificii pe tavan! am ţipat, entuziasmată. Artificii pe tavan. Am încercat să mă ridic, să apuc una în palme însă el m-a tras mai aproape, a început să mă sărute şi mi-a interzis discret să mă ridic. 
- O să te aştepte. O să te aştepte numai pe tine. 
Şoapta lui devenise cuţitul care taie adânc între lumi. Ne-am strâns în braţe, ne-am rostogolit departe de zgomotele celorlaţi frustraţi şi am închis ochii, ameţiţi de bubuitul familiar al artificiilor de pe tavan. 
Trecuseră secole. Praful se puse pe amintiri şi pe chipurile înmormântate de mult în marmură albă a cunoscuţilor. Rămăseseră doar artificiile de pe tavan şi chipurile noastre extaziate. 
- Tavanul tău e cerul meu. Vocea îmi tremura, iar atunci când el s-a ridicat, şi-a întins mâinile şi a cuprins o sclipire purpurie în palmă ochii au început să-mi strălucească. 
Simţeam lacrimi în ochi. Simţeam stropi de ploaie udându-mi spatele gol, însă nu conta. Zâmbetul care-mi apăru chipul luminase încăperea, iar artificiile începuseră să bubuie mai tare, într-o melodie haotică. 


Fie, mi-a venit pe moment şi e de înţeles că se trage de la noua melodie de la Vunk, "Artificii pe tavan". Deci e genială, am iubit-o la minut, la fel cum am iubit-o şi pe Simona după ce mi-o zis de ea. 
Altfel, treaba merge bine. Fiecare se descurcă cum poate, mai ales că vine vacanţa de Paşti(într-un final).
Până la urmă tre', chiar tre' să pun piesa aici:

Vunk - Artificii pe tavan
 

Ps: Nu intreba cat este ceasul
Nu lasa sa se puna praful
Pe dorinta de a sifona cearseaful
Cu trei cuvinte si un shot
Cu un sarut si un oftat
Iti intind covorul rosu pana la pat

Mototolită de timp.

Atunci când sângele nu a mai curs şi fiecare rană s-a închis definitiv, tu te-ai trezit. Ameţită, puţin speriată dar întoarsă în realitate ai realizat că, departe de căsuţa construită din iluzii, te-ai transformat într-o stafie îngenuncheată de soartă şi de timp, uitată de razele soarelui şi trântită dureros în nămolul murdar al tristeţii. 
Dar era prea târziu. El plecase de mult timp, amintirea lui era asemeni unei vagi imagini creionate cu un pix prost iar mirosul care-ţi pătase palmele, părul şi hainele dispăruse. 
 

So close, no matter how far.

Când a închis ochii, lumea s-a prăbuşit. Fiecare construcţie care fusese zidită de privirea lui s-a dărâmat într-un abis întunecat şi plin de mocirla trecutului dureros. Nu a mai rămas decât ruina amintirilor şi căldura buzelor lui rămasă pe gâtul tău. 
Totul s-a transformat apoi într-un castel gotic în care elementele principale nu erau arcul frânt sau vitrariile, ci sângele scurs din rănile celor torturaţi şi zbierătele care răzbăteau până departe, izbind pereţii, murdărindu-i cărămizile şi picturile batjocoritoare. 
 

Bine, viaţa e verde. Iar toată treaba-i schimbată de la un verde intens şi de la iarba aia care te face să zâmbeşti automat când o priveşti. La naiba cu ea căldură, eu am nevoie de vară, sau măcar de vacanţă. Sau timp liber, desigut. xD
Oricum, cât de curând o să aterizeze pe-aci un set de poze că doar nu degeaba o să fie o grămadă de verde-n poze. 
 

Doi ani şi-o zi în castelul de marmură albă, ascuns departe în munţii nordici.

Se pare că, până la urmă, chiar dacă în general mă plictisesc repede de chestii şi le desconsider uşor, am reuşit să mai postez încă un an pe-aici. Sincer, sunt şocată, nu-mi stă-n fire să rămân prea mult pe undeva, iar doi ani sincer... e ceva. 

Fie, prinţu' nu-i bine deloc. Prinţu' până la urmă nu mai vine. S-a rătăcit pe undeva şi... nu mai vine. Rămâne numai prinţesa închisă în turnul cel mai înalt din castelul de marmură deghizat printre zăpezile nesfârşite cu fulgii care îi alină singurătatea şi soarele care îi luminează ziua.

Prinţu' totuşi i-a promis că va veni, iar speranţa care-i înoadă sufletul o face să păşească prin viaţă în fiecare zi, aşteptând, luptând cu timpul şi cu sine pentru singura flacără care îi făgăduise odată siguranţa şi iubirea eternă.  

Învineţit de soartă.

Învineţit de soartă, lovit de destin şi muşcat de viaţă, inspiri greşit aer şi te târâi printre trupuri străine, beat din cauza ciudăţenilor care-ţi treaversează mintea prin faţa ochilor. Nebăgat în seamă, privit cu spaimă şi amintit cu teamă, te închizi într-o cutie metalică plină de spini şi ace care-ţi maltratează sufletul şi încet, întreaga voinţă. 
Răbdător la încercări, deschis în faţa durerii şi plin de sânge, îţi laşi rănile să-şi scurgă tragedia prin sânge şi laşi totul să fie şters de câteva imagini cancerigene care-ţi devorează amintirile şi sănătatea încet, capabile să te răpună la nesfârşit, printre mii de alte cadavre căzute din cauza luptei continue care-a distrus încet fiecare spirit. 

Unii ar zice că chestia asta-i ciudată. Unii ar considera nebunie tot. Da' cui i pasă? 

Ce de lupi se înconjoară.

Aerul strâmt şi fumul care învăluia întreagul deal ascundea fiecare rană a pădurii provocată de limbile de foc care pârjolise totul. Atmosfera plângea pierderea piesajului, însă lupii-şi arătau durerea-n urlete monstruoase către lună şi în dansuri hipnotice sub razele de lumină care străpungeau cu greu norii de furtună.

Nimic nu era făcut să salveze sacrificiul suferinţei, iar tânguirea prelungă a leagănului copacilor însămânţa teama mai adânc printre aripile împestriţate ale păsărilor prădătoare care se învârteau în cercuri desupra.

Îngerul lovit încă sângera, iar strălucirea care odată orbea privirea oricărui muritor, pâlpâia acum stinsă, îngropată în pământul ars.  Îngenunchiat de şoapte mincinoase şi cuvinte neînţelese, fusese păcălit de câteva zâmbete false şi înrobit de nişte vise ascunse.

Lacrimile, care altădată îi erau un ideal greu de ajuns îi sângerau din ochi asemeni unor globuri înnebunite de cristal care se rostogoleau pe obraji-i umani.

Doar urletele lupilor care adulmecau laş întreaga porţiune adormită măsurau timpul pe care sufletul divin îl mai avea de petrecut printre crengi rupte de copaci putrezi şi iarbă pârjolită.

Poate că-i normal să am atâta inspiraţie. Poate nu. Ador melodia asta, momentan, aşa că... a trebuit neapărat să scriu ceva.  

 

Bare care te privează de libertate.

Eşti închis într-o cuşcă şi nu reuşeşti să-ţi exprimi nici un sentiment, eşti lovit constant de barele de metal rece care-ţi taie calea spre libertate şi te zbaţi fără folos.
Ţi-ai pierdut umanitatea şi nu eşti decât un animal încolţit de neputinţă şi surzit de propriul urlet zilnic care-ţi arde plămânii şi-ţi devorează corzile vocale câte puţin, asemeni unei ţigări aprinse.
Ceea ce te face să nu te prăbuşeşti în abisul întunecat care se cască constant sub tine sunt câteva rămăşiţe ale unor amintiri pe care continuu mintea încearcă să ţi le ascundă într-un sertar îndepărtat, în timp ce inima răscoleşte înnebunită, cerşind îndurare şi milă, de dragul chipului scrijelit atent, conturat în culori fine şi calde care alină uşor rănile sufletului.
Dar unde-i portretul dimineţii petrecute împreună? Unde-i ceaşca de cafea şi ţigara uitate pe masa veche şi cearşaful alb care ascunde două trupuri îmbrăţişate, îndrăgostite de parfumul cald al dimineţii de iunie?

Sânge, lacrimi şi morminte în zăpadă.

Atunci când e zăpadă, întuneric şi mintea-mi străbate cărarea înfricoşătoare a unui cimitir uitat de lume, uite ce iasă:

Făcea câte un pas încet, încercând să înainteze printre ramurile copacilor căzute la pământ spre locul ascuns de marmură unde-i era îngropată jumătate din suflet. Trăgea aer în piept şi ocolea amorţit fiecare obstacol care parcă încerca să-l ţină departe. Cine-i absorvise vlaga trupului, care-i furase suflul vieţii, îngropându-i fericirea adânc sub pământ?

Cu fiecare minut era mai aproape de amintirea ei, cu fiecare mişcare dureroasă care şi-o impunea propriului corp era mai aproape de  prinţesa ascunsă sub crucea de marmură. Valurile îngheţate care-i bântuie mintea pietruită de timp şi obosită îi leagănă uşor fantoma fetei, creionată deasupra lui. Încă-şi mai aminteşte tremuratul uşor al vocii ei, tristeţea care i se oglindea în privire şi buzele vineţii care încercau să-i repete la infinit aceaşi simplă propoziţie:"Te iubesc".

Ultimele mişcări i-au fost robotice şi picioarele dezgolite au început să-i sângereze, pătând zăpada moale, însă liniştea care-l cuprinse atunci când se prăbuşi peste mormântul rece şi dur era de nepreţuit.

Lacrimile i se amestecaseră cu sângele care-i picura în stropi mari de la încheietură, iar durerea-i îmbrăţişă mintea, lăsându-l gol şi fără viaţă.

  
Probabil c-ar trebui să reiau Titanicu', da acuma vorbesc cu Noni chestii ciudate şi parcă ar fii prea straniu după să bocesc o tură la telefon. Nebunie! 

Ps: Şi pentru că nu deţin poza, na credite: http://yuya-yo.deviantart.com/ (Thx a lot for this pictureeeee.) 

Zăpada poate ascunde multe.

Acum ninge. Fulgi mari de zăpadă se rostogolesc din cer, aşezându-se peste tot, transformând fiecare colţ într-un loc pufos şi strălucitor. 
Da, zăpada chiar schimbă multe. Zăpada acoperă toate gropile de pe trotuar şi imperfecţiunile de pe străzile murdare. Zăpada împrospătează gardurile şi se aşează pe acoperişuri, asemeni unei mantale protectoare, gata să încălzească sufletul oraşului. 
Dar atunci când se topeşte, totul se transformă într-o mizerie de neînchipuit, făcând pe toată lumea să-şi dorească ca fulgii moi să cadă din nou din cer... 


Fie, acum ascult Firehouse - Christmas with you şi mă gândesc la Austria. Anul ăsta va fii Mallnitz. Anul trecut a fost Rauris, iar acum doi ani a Oberperfuss. Abea aştept să merg, mai ales că-mi doresc anul ăsta să fac şi mai multe poze. Şi mai ales, un îngeraş în zăpadă. Da' parcă mai e atât de mult până în 15 ianuarie! Totuşi... important e că acum ninge în Turda şi totul arată foarte drăguţ. (da, s-a aşezat puţină zăpadă pe câte-un acoperiş).

Ps: Desigur, îmi doresc şi să fac un om de zăpadă pufos şi mare pe care să-l botez "Grinch". 
Ps2: Asta-i a două sutea postare.  

Dansul haotic al unei pensule pe foaia albă de desen.

Păi întodeauna dacă încerci să combini roşu cu negru ajungi să obţii mai multe nuanţe de mov. Şi dacă iei o pensulă şi ai grijă s-o înmoi puţin în borcanul colorat, atunci cerul înnorat care vrei să-l schiţezi pe foaia albă de desen va căpăta mai multă viaţă. 
Totul se va schimba într-un dans haotic al culorii şi nimeni nu va reuşii să se desprindă din mişcările nebuneşti.Va fii ritmul inedit şi lumina stranie izvorâtă de norii crăpaţi, pe unde raze blonde de lumină însufleţesc totul... 
Nebunie, cadenţă şi paradox. 

Refugiu' din sufletul tău.

Astăzi poate că merită să se schimbe ceva. Astăzi poate trebuie să se facă ceva diferit şi să zâmbeşti cu ochii închişi. 
Da' nu, tu mai bine te refugiezi în marea de întuneric din sufletul tău unde căldura moale a soarelui e prea departe ca să poată intra. Stai ascuns în cuibul aspru căptuşit cu durere şi suferinţă şi plânge-ţi tragedia vieţii. Dar nu deschide ochii, s-ar putea să te trezeşti din depresie şi atunci totul ar fii din nou la fel... 

Acum ceva timp am început să citesc "Palatul", a doua carte din seria de Saint-Germain scrisă de Chelsea Quinn Yarbro. E foarte interesantă, cu multe detalii din perioada anilor 1400-1500 ceea ce o face foarte diferită. Şi chiar dacă Ragoczy are mâini mici, o înălţime medie(spre mică), nu omoară  pentru sânge şi nici măcar n-are plete blonde ca Lestat, tot aduce cu prototipul de vampir din visele tuturor. 

Ne-am născut să suferim şi să murim, la sigur!

Bine, cine poate dovedi contrariu', rog să ridice o mânuţă. Well, până la urmă, oricâtă fericire aţi încerca să schiţaţi pe nişte feţe care nu vă aparţin, îi tot degeaba. Până la urmă tot disparte, şi tot ce rămâne nu-i decât o fantomă a trecutului care mănâncă sufletul şi roade interiorul fiinţei. 
Nu merită să lupţi, războiul e pierdut deja de la început şi nimeni nu salvează nimic. Totul până la urmă se rezumă numai la închisul subtil al ochilor şi trecerea în nefiinţă, în singurătatea perenă, unde numai câteva amintiri colorate şi un suflet rătăcit caută calea... 

Ps: Mai e o lună pân' la 16.  

Luna sfărmată-n mii de cioburi.

Hai să stăm cu ochii închişi şi să zâmbim spre lună. Hai să-i îmbrăţişăm lumina şi să încercăm să-i atingem strălucitoarea faţă cu sufletele mototolite-n cerneala nopţii.
 Apucă gâtu' sticlei şi sparge-o în mii de ţăndări. Ascultă hipnotizat strigătul plin de durere al cioburilor răspândite pe trotuar şi apoi varsă o lacrimă compătimitoare pentru suferinţa lor. Dar nu mai mult. Apoi apleacă-te încet peste cărămizile reci de beton şi alege oglinda caldă care încă mai păstrează mirosul vag de alcool. 
Întinde-mi şi mie un ciob şi apoi zâmbeşte-mi. Şi da, apoi aşteaptă să-ţi răspund şi potriveşte hârbul atent într-un unghi unde raza caldă a lunii să se poată oglindi şi  unde întunericul funerar să fie străpuns de sabia sângerândă de cristal a lunii.