Doare.
De ce-a trebuit să-mi rupă aripile şi apoi să mă lase îngropată într-un cimitir de suflete vândute unui deavol material, inexistent şi monstruos?
Doare.
Nu mai e soare, nu mai e nici fericire şi nici prea multă libertate. Acum totul nu-i decât o îngrădire dureroasă cu spini şi ace care înegreşte fiecare porţiune de piele şi nu se cicatrizează decât după ce sângele a udat toate pietrile mormintelor de marmură albă.
Doare.
Lumina nu mai e la fel de strălucitoare şi totul e schimbat. Lanţuri şi bare de fier care rup totul în realitatea prăfuită. Gropi, întuneric şi disperare. Tristeţe, supărare şi deznădejde.
Doare.
Cel mai bine era să fii zburat departe de-aici. Undeva unde să nu fie aglomeraţie, oameni şi prostie. Doar un fel de libertate, fericire şi soare.
A trecut o grămadă de când nu am mai scris nimic pe-aici. Şi acum, nici măcar nu-s tristă. A fost ceva instantaneu. Un fel de nu ştiu ce chestie neserioasă care mi-a trecut prin cap. Mi-era dor de scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu