Copilul luptă pentru că vrea libertate.

Când copilul ascuns în sufletul tău strigă, când îţi loveşte cu pumnii în piept şi te roagă să-l laşi să iasă, ce faci? Da, lupta sângeroasă îţi lasă urme adânci pe trup, însă tu rezişti. Războiul nu durează niciodată prea mult, întodeauna se încheie cu victoria cuiva. 
Acum însă copilul plânge. Însetat de libertate şi lovit de tragica şi dureroasa amintire a copilăriei, te imporă la infinit să-l laşi. Dar tu poţi? Eşti capabil să admiţi într-un final că ai crescut, că nu mai ai nevoie de o inimă de copil care să-ţi distrugă planurile şi care să-ţi întunece viitorul de adolescent matur şi cu gândire analitică? 

Eşti capabil să arunci copilul din inima ta şi să trăieşti? 

Poate că-i târziu. Poate că nu-mi pasă şi poate că aşa e cel mai bine. Iubirea e fericire? Iubirea e putere şi încredere? Sau e numai un căcat de sentiment care defapt nu-i decât apă de ploaie? Serios acuma, există iubire? Există dragoste adevărată? Sau totu' nu-i decât o atracţie obsesivă care încolţeşte şi se împleteşte cu sentimente de gelozie, protecţie şi posesivitate. 

Da, i degeaba, şi prinţu' nu mai vine. Acum există numai falşi care mint şi care distrug totul, încercând să pară altceva. Da' sunt sigură că odată o să vină. Chiar dacă nu pot zbura, ştiu că el odată o să se întoarcă la mine şi o să mă ridice departe de toată mizeria asta.