Cu sufletul plin de noroi, ca un strigoi.

Până la urmă s-a încheiat şi semestrul ăsta şi cam toată lumea-i fericită. Da, mediile îs cum îs(pârcoşe), da' viaţa nu-i întodeauna fericită. Chiar, iar a venit vremea când reuşesc să plâng la comandă. Îi un fel de chestie periodică care mă ajunge din urmă ca un fel de fantomă care mă bântuie din trecut şi care, indiferent de timpul care trece, nu se satură de mine. 
Şi totuşi, ce doare mai tare îi că în majoritatea timpului îs la mijloc. Într-un tunel întunecat în care, singură mă zbat şi nu ştiu spre care ieşire să o apuc, care cale-i mai aproape de lumină şi care mă va purta mai repede spre salvarea propriei minţi. 
Da' nu. O să treacă. Întodeauna vine ca o ploaie rece şi udă totul, şi distruge pe rând fiecare zi fericită şi apoi pleacă, lăsând în urmă câte o rană sângerândă. Dar pleacă... şi totuşi mereu se întoarce.