Eşti închis într-o cuşcă şi nu reuşeşti să-ţi exprimi nici un sentiment, eşti lovit constant de barele de metal rece care-ţi taie calea spre libertate şi te zbaţi fără folos.
Ţi-ai pierdut umanitatea şi nu eşti decât un animal încolţit de neputinţă şi surzit de propriul urlet zilnic care-ţi arde plămânii şi-ţi devorează corzile vocale câte puţin, asemeni unei ţigări aprinse.
Ceea ce te face să nu te prăbuşeşti în abisul întunecat care se cască constant sub tine sunt câteva rămăşiţe ale unor amintiri pe care continuu mintea încearcă să ţi le ascundă într-un sertar îndepărtat, în timp ce inima răscoleşte înnebunită, cerşind îndurare şi milă, de dragul chipului scrijelit atent, conturat în culori fine şi calde care alină uşor rănile sufletului.
Dar unde-i portretul dimineţii petrecute împreună? Unde-i ceaşca de cafea şi ţigara uitate pe masa veche şi cearşaful alb care ascunde două trupuri îmbrăţişate, îndrăgostite de parfumul cald al dimineţii de iunie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu