So close, no matter how far.

Când a închis ochii, lumea s-a prăbuşit. Fiecare construcţie care fusese zidită de privirea lui s-a dărâmat într-un abis întunecat şi plin de mocirla trecutului dureros. Nu a mai rămas decât ruina amintirilor şi căldura buzelor lui rămasă pe gâtul tău. 
Totul s-a transformat apoi într-un castel gotic în care elementele principale nu erau arcul frânt sau vitrariile, ci sângele scurs din rănile celor torturaţi şi zbierătele care răzbăteau până departe, izbind pereţii, murdărindu-i cărămizile şi picturile batjocoritoare. 
 

Bine, viaţa e verde. Iar toată treaba-i schimbată de la un verde intens şi de la iarba aia care te face să zâmbeşti automat când o priveşti. La naiba cu ea căldură, eu am nevoie de vară, sau măcar de vacanţă. Sau timp liber, desigut. xD
Oricum, cât de curând o să aterizeze pe-aci un set de poze că doar nu degeaba o să fie o grămadă de verde-n poze. 
 

Praf de stele pe buza ta, pe obrazul ei şi pe lama cuţitului.

Am descoperit că oamenii se schimbă. Am învăţat că nimic nu e la fel, fiecare minut şi fiecare secundă sunt diferite şi oricât ai încerca să le faci să semene, nu te ajută cu nimic, te doar afundă într-un nămol dureros degeaba. 

Da, ştiu că a trecut mai bine de juma' de an de când am făcut principiul identităţii la logică (yeah, fix) care afirma că orice obiect este identic numai cu sine, da' eu abea acum am înţeles că chestia asta se aplică la orice. Sau poate că ştiam, dar doar acum i-am dat importanţă. 

Serios, îi ciudat. Măcar acum pot trăi liniştită cu veşnicele şi vechile mele bătăi de cap. 

 

Ps: Poţi să tai un sărut şi să-l păstrezi pentru totdeauna cu tine, ca să fii sigur că n-o să uiţi niciodată atingerea, sentimentul şi moliciunea pielii?

Saint George - City of Debate 2011.

Weekend-ul ăsta am fost la Sfântu' Gheorghe, pentru prima dată la o competiţie de debate. Sincer, a fost obositor şi complicat, da' şi-a meritat osteneala. Sincer, încep să le prind şi eu câte una alta, şi sunt conştientă că nu o să-mi fie de rău în cazul în care o să încep să vorbesc din ce în ce mai bine. 
Dacă arunc un ochi în spate, cu siguranţă o să observ diferenţa, pentru că încă-mi mai amintesc primul meci din CRD şi replica aia spusă cu teamă şi nesiguranţă: "Domnule profesor, da' io chiar nu pot!" Fie, la ultimele trei meciuri din Sfântu' am făcut tot posibilu' să nu mai spun replica aia, mai ales că profu' nu era în sală. 
Revenind, moţiunea a fost: "Acest Parlament ar trebui să acorde tinerilor dreptul să candideze în Parlament de la vârsta de 18 ani." Am fost şi pro, şi contra, am fost şi pe vorbitor unu şi pe trei. 
Fie, până la urmă, tot ce contează e că mai vreau. După meciurile alea trei am observat că, indiferent de cât de mult mai am de învăţat, sunt dispusă să-mi rezerv timp pentru aşa ceva. 

Fie, acum însă nu prea o să am timp, va trebui să-mi învăţ la istorie pentru că fără să vreau am ajuns la judeţ şi indiferent dacă vreau sau nu, i necesar să merg şi-acolo şi implicit nu pot să mă fac de ruşine cu o notă de trei puncte.

 Ps: În drum spre Covasna am trecut şi prin Sighişoara. O să pun probabil nişte poze de pe camera lui Gelu în postările viitoare. 

Whispers in the dark.

Probabil că de mult n-am mai înşirat nişte poze pe-aici, aşa că era şi timpu'. Cum natura e cam moartă încă în prezent, am pozat altceva. Total altceva. Până la urmă natura tre' să mai învie. 

 

Cam toate mă includ şi ar trebui să spun ceva despre fiecare, da e cam târziu şi mi-e cam somn şi am chef să citesc, aşa că până una alta, noapte bună. Lumina lunii să vă oglindească visele iar tărâmul întunecat al dorinţelor neîmplinite să vă stăpânească coşmarele. Noapte bună.  

Doi ani şi-o zi în castelul de marmură albă, ascuns departe în munţii nordici.

Se pare că, până la urmă, chiar dacă în general mă plictisesc repede de chestii şi le desconsider uşor, am reuşit să mai postez încă un an pe-aici. Sincer, sunt şocată, nu-mi stă-n fire să rămân prea mult pe undeva, iar doi ani sincer... e ceva. 

Fie, prinţu' nu-i bine deloc. Prinţu' până la urmă nu mai vine. S-a rătăcit pe undeva şi... nu mai vine. Rămâne numai prinţesa închisă în turnul cel mai înalt din castelul de marmură deghizat printre zăpezile nesfârşite cu fulgii care îi alină singurătatea şi soarele care îi luminează ziua.

Prinţu' totuşi i-a promis că va veni, iar speranţa care-i înoadă sufletul o face să păşească prin viaţă în fiecare zi, aşteptând, luptând cu timpul şi cu sine pentru singura flacără care îi făgăduise odată siguranţa şi iubirea eternă.