Tumblr, I ♥ you.

Alte trei poze. Până la urmă chiar e o chestie drăguţă să tot selectez şi să le pun pe-aici. Îs, până la urmă, pozele de moment care-mi plac cel mai mult. xD 

Când o să fie iară bine?

Vreau aer, vreau să respir şi să trag în piept altceva decât praf de pe străzi pline cu gunoi şi oameni fără scopuri în viaţă. Vreau să fie cum a fost odată, cald şi bine. 
Mi-e dor de senzaţia de libertate, de timpul pierdut pe iarbă şi sub copaci umbroşi. De ce nu se întorc toate? De ce-au fugit? 
Şi şcoala mă asfixiază. Mă sufocă într-o parte de lume unde nu aparţin. Oraş şi străzi murdare. Copaci tăiaţi şi cărţi cu ţărani obosiţi. 

Am o problemă. Ştiu. 

Oricum, nu o să ţină totul la nesfârşit. Până la urmă o să fie iar soare, iar bine. Până atunci mă refugiez în "Heart Shaped Box", cartea magnifică a lui Joe Hill care o ador şi care o să fie ca o gură de aer curat în prafu' ăsta de nerespirat. 

Tumblr, I ♥ you.

Nu ştiu exact ce mi-a venit dar am selectat câteva poze - trei - din folderul cu imagini salvate de pe tumblr şi le-am pus. Desigur, îmi plac şi cred câ de-acum o să fac un fel de grămadă pe care o să le înşiruiesc în câte-un post la un anumit interval de timp. :]

Război început târziu, sau maratonul lecturilor obligatorii.

Probabil că şcoala ocupă tot timpul. Defapt nu-i probabil, chiar aşa e. A început de cam două săptămâni şi parcă deja abea aştept să se termine. M-am plictisit de ore, de trezirea matinală şi de monotonie. Vreau iar să fie spontaneitatea aia plină de verde şi de soare care-i numai vara. :]
Era atât de bine odată, puteam să fiu atât de plină de fericire vara. Şi-acum e toamnă. 
Copacii mor. Nu mai au frunze şi pământu'-i acoperit cu-n covor ruginiu. Citesc lecturile obligatorii cu care trebuia să mă lupt în vară şi de care-am uitat. Mă scufund în viaţă. Aştept să mă trezesc şi să mă întorc înapoi în vară. 
Oricum, până la urmă poate nici nu-i atât până-n iarnă. Poate merg în Austria :]
Fie, până acuma am citit: 

Hanul Ancuţei de Mihail Sadoveanu

Harap-Alb de Ion Creangă.  

O să editez mai încolo când termin ce-am început acum. xD  

Cândva era bine, acuma iară nu-i.

Azi a fost oarecum hardcore. Azi am fost, după mult timp, în Chei cu Christian şi mai spre dupămasă cu Peţi. Interesantă treabă, mai ales că m-am obosit ca un ponei după ce o traversat Marea Nordului pentru că-n ultima săptămână am dormit deloc aproape şi-am văzut un sezon din Sons of Anarchy. Totuşi, am pedalat cumva până-n chei şi m-am tolănit lângă buncăr şi am stat acolo şi-am râs o grămadă şi a fost drăguţ. Partea ciudată a fost la final când am împărţit biţi cu Christi şi-am coborât Drumu' Mocanilor pe bară. Au, au! Înafară de fazele limită când puneam picioru jos că mă dezechilibram sau trăgeam de ghidon ca de cablu de la teleschi, totu' a fost bine. 

Altfel, până la urmă pun nişte poze făcute azi că de mult n-am mai pus nimic p-aci. Mi-era şi dor.

Acum, sincer, mi-e frică. Luni începe, chiar dacă nimeni nu vrea, şcoala. Şi mai e şi stupiditatea accea numită colectivitate pe care trebuie să o suport iar un an de zile. Aşa m-am săturat, era atât de bine fără ei! 

Back in black sau în traducere înapoi în negru.

Din titlu poate că se înţelege gresit. Da' nu e vorba de nici un fel de întoarcere la perioade tragice sau pline de suferinţă c-alea vin şi trec mai repede ca talibanii prin Siria, îi despre stilul pe care am reînceput să-l am. Da, iar tricou negru, pantaloni închişi la culoare şi geacă de piele, grămadă de inele şi brăţări cu ţinte şi bocanci. 
Bine, ce mi-a venit? Nu ştiu, s-a terminat vara şi nu-i mai soare şi nu-i mai cald şi mi-era dor de negru. Arăt altfel aşa, si sincer, şi mă simt altfel. 


Altfel, mâine merg în Chei. Poate că o să fac poze. Poate că nu. Cert îi că n-am cum să caţăr pentru că, tragic fiind spus, n-am echipament! Ştiu, doare, da' măcar o să pedalez ceva şi sper să nu mă obosesc şi să-mi fie bine până în chei că până la urmă vara asta am tot fost. 

Ţuichişoara, între Himalaya şi Kantakuchi.

Până la urmă toate-s bune, chiar dacă nu-n totalitate, măcar parţial. Ieri am venit din Băişoara unde toate-au mers numa' cum am plănuit. Tare, nu? Inconvenienţele au apărut exact când am intrat în Turda şi au început fiecare să aibă fiţe de oraş şi pretenţii. La naiba cu şcoala, curăţenia şi restu' treburilor care tre' făcute degeaba. 
Oricum, weekendu' ăsta-am fost departe de lume şi-a fost bine. Fără o grămadă de oameni care să bâzâie ca albinele bolunde. Am fost în Ţuichişoara, între Himalaya şi Katakuchi. 
Poze? Am făcut o grămadă da sincer mi-e lene să le selectez şi atunci probabil că o să le pun într-un post viitor sau cu-n edit. 

Tragedia începutului sau poate a sfârşitului

Exil. Parcă şi aud huruitul trenului şi apoi paşii grăbiţi care se îndreaptă spre clădirea putrezită unde sufletele se înrolează la un an de detenţie şi fiecare corp luptă o bătălie cu timpul şi gratiile. Parcă deja simt fiorii reci ai orelor petrecute-ntr-o nesfârşită somnolenţă printre explicaţii neînţelese şi voci molcome. 
Cândva lupta era mai lejeră însă atunci viaţa era şi ea mai puerilă. Nimic nu era complicat şi războiul purtat părea o joacă. Acum în schimb e altfel. Acum există sânge, concurenţă şi o mulţime de chipuri urâte.Acum fiecare se zbate pentru propriul câştig. Şi totuşi timpul trece, huruitul trenului răsună în gara aglomerată, iar paşii grăbiţi înaintează spre închisoare. Exil.       


Sună foarte ciudat. Parcă ar fii un fel de marş funebru sau înrolare evreiască din 1944. Aiurea, ştiu. Defapt nu i subliniată decât ideea că începe şcoala şi că, oarecum, totul se termină. O să fie complicat, dureros şi fără multe opţiuni, însă măcar o să fie. Aşa e de cam nouă ani continuu. La fel şi întodeauna diferit. 

Tragic.