Copilul luptă pentru că vrea libertate.

Când copilul ascuns în sufletul tău strigă, când îţi loveşte cu pumnii în piept şi te roagă să-l laşi să iasă, ce faci? Da, lupta sângeroasă îţi lasă urme adânci pe trup, însă tu rezişti. Războiul nu durează niciodată prea mult, întodeauna se încheie cu victoria cuiva. 
Acum însă copilul plânge. Însetat de libertate şi lovit de tragica şi dureroasa amintire a copilăriei, te imporă la infinit să-l laşi. Dar tu poţi? Eşti capabil să admiţi într-un final că ai crescut, că nu mai ai nevoie de o inimă de copil care să-ţi distrugă planurile şi care să-ţi întunece viitorul de adolescent matur şi cu gândire analitică? 

Eşti capabil să arunci copilul din inima ta şi să trăieşti? 

Poate că-i târziu. Poate că nu-mi pasă şi poate că aşa e cel mai bine. Iubirea e fericire? Iubirea e putere şi încredere? Sau e numai un căcat de sentiment care defapt nu-i decât apă de ploaie? Serios acuma, există iubire? Există dragoste adevărată? Sau totu' nu-i decât o atracţie obsesivă care încolţeşte şi se împleteşte cu sentimente de gelozie, protecţie şi posesivitate. 

Da, i degeaba, şi prinţu' nu mai vine. Acum există numai falşi care mint şi care distrug totul, încercând să pară altceva. Da' sunt sigură că odată o să vină. Chiar dacă nu pot zbura, ştiu că el odată o să se întoarcă la mine şi o să mă ridice departe de toată mizeria asta. 

O să te iubesc mâine, fiindcă astăzi încă nu te cunosc.

"O să te iubesc mâine, fiindcă astăzi încă nu te cunosc."

(Marc Levi, Copiii libertăţii)

Probabil că întodeauna o să existe. Poate că lupta pentru libertate există în sufletele fiecăruia, chiar dacă nu e animată de decorul războiului. Da, e-un fel de sămânţă care încolţeşte dacă e îngrijită. 

Şi eu tot sunt confuză în legătură cu anumiţi termeni. Ce înseamnă cunoaşterea? Când poţi să afirmi sincer că ştii o persoană? Asta-i o întrebare care mai nou mă macină, şi e destul de aiurea ideea că nu o să găsesc un răspuns prea curând.

Altfel, toată viaţa mea e acum puţin diferită. O grămadă de lucruri noi, o grămadă de chestii ciudate şi totuşi, atât de normale. Aştept vacanţa şi aştept linişte. Am atâta nevoie de câteva zile călduţe în care să nu fac nimic. Mi-e aşa dor de leneveală, fără şcoală şi gânduri aiurea! 

Minciună şi bomboană din staniol care scârţâie.

Atunci când îţi dai seama că defapt îţi pasă, şi că defapt tot ce se întâmplă în jur te deranjează, de ce continui să te prefaci că eşti indiferent? 
De ce nu ai atâta curaj să spui că-ţi pasă şi că, oricât de tare ai încerca să ascunzi asta, chiar eşti lovit de noutăţi? 
Unde ţi-e curaju'? De ce înveleşti totul într-o minciună jalnică şi construieşti neadevăruri peste tot ce simţi? Patetic. 

Relaţia noastră e ca o bomboană învelită staniol. 

Foarte dulce, dar cam scârţâie. 

 (unknown)

Oricum, îs confuză şi dezamăgită. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Nu vroiam să cred că ai putea fii în stare de aşa ceva. Serios, nu tu! Niciodată tu! De ce tocmai tu? 

Fie, ce-am învăţat azi? Păi, sincer, revenind la realitate, oamenii mint. Oamenii spun o mulţime de minciuni pe care nici măcar ei nu le cred. Şi ce e mai urât e că impun altora să creadă lucruri cărora şi lor le-ar fii greu să le accepte. Aiurea, de-a dreptul aiurea. 

Dar, în fond, ce este o minciună? 

Adevărul mascat... 

Sau un bulgăre de zăpadă ce devine cu atât mai mare cu cât este rostogolit mai mult.

Sau nu este decât un văl subţire ce protejează adevărul. 

Nimic nu-i făcut să dureze.

Probabil că cea mai sigură posibilitate de a ieşi dintr-o lume proprie îi să o distrugi. Da' cum poţi să faci asta, atunci când o persoană înseamnă o lume întreagă? Poţi să omori? Ai dreptu' să ucizi şi să te eliberezi din cuşca suferinţei? Sau trebuie doar să aştepţi ca barele care te îngrădesc să se erodeze, să laşi timpul să se scurgă-n clepsidră şi să cureţe rănile pline de puroi făcute de amintiri şi clădiri construite într-o minte obosită şi bolnavă. 
Bine. Nimic nu are logică şi nimănui nu-i pasă. Asta-i regula care întodeauna se plasează mai sus ca restul şi după care fiecare îşi ascunde nebunia. Măcar atâta. 

La ora asta-s confuză în ultimul hal. Nu ştiu ce să fac şi nici măcar nu ştiu pe cineva care să mă poată ajuta. Îi război pe la mine p-aci. Îi una dintre cele mai ciudate lucruri care se întâmplă-n capu' meu.