Fulgii cad doar iarna.

Bine, având în vedere că tânjesc după zăpadă, mi-a venit în cap ceva pe moment. Nu e strălucit, da' e ok (după mine). 

Trag aer în piept şi privesc cerul senin. Soarele străluceşte puţin şi încălzeşte zăpada. Paşii îmi scârţâie printre grămezile de alb nesfârşit. Acelaşi sunet slab şi uşor. Nu ştiu sigur unde vreau să ajung. Nu sunt prea sigură de unde am plecat. Doar merg. Melodia scârţâită e hipnotizantă.

Ritmul se înteţeşte. Încep să alerg. Nu văd nimic prin marea de alb, însă drumul pare uşor şi sigur. De ce să nu continui?

Şi totuşi, sunt neatentă de genul meu. Împiedicată uneori. Nimeresc pe burtă, cu faţa în zăpadă. Mă întorc râzând pe spate şi mă întind. Nu mă doare şi nici nu simt nimic. Sunt prea liniştită pentru toate. Mă joc cu mâinile printre fulgii de zâpadă căzuţi şi închid ochii deranjată de lumina puternică a soarelui. Stau aşa o vreme. O vreme îndelungată. Destul de mult, ca atunci când îi deschid să fiu din nou orbită de lumina puternică a unui soare cald de vară.

Privesc în jur şi observ dezamăgită că încă stau întinsă pe pat, acasă, în cel mai cald loc posibil, departe de zăpadă, pe frig şi de pufoşii urşi polari.