Bine. Pentru că mi-am schimbat skinu' şi pentru că Alex şi-a făcut blog nou(al cinşpelea, da' ce conteazăăă?) mie mi-a venit chefu' să scriu. Ei bine, n-am mai scris ceva de o grămadă de timp, deci e ceva sec şi mă rog, stupid.
Ideea e de mai de mult. Adică mă rog, de zilele oraşului când au băgat artificii de 100.000 de euro şi stăteau toţi cu gurile căscate şi se holbau ca la extratereştrii mi-am dat seama că defapt banii ăia explodează. Se ard, se aruncă în aer, se distrug pe un rahat de cinci minute. O groază de bănet care poate ajuta pe cineva care chiar are nevoie de ei...
Oricum, gata. Aici e proza:
Închid ochii, da’ în faţa mea tot mai văd luminile alea strălucitoare. Parcă nici măcar nu mi-am trecut pleoapele peste pupile.
Trag aer în piept şi încerc să respir un aer curat, pur. Degeaba. Praful l-a murdărit acum mult timp.
Deschid ochii şi mai privesc încă odată atent explozia de lumină. Puternică şi măreaţă, şi apoi căzătoare ca o stea... ca o viaţă de om.
Oftez. Degeaba. Deja au murit zece oameni pentru mănunchiul de lumină colorată. Zece oameni bolnavi, săraci şi împovăraţi de durerea necazului... Dar totuşi, pentru cinci minute, zâmbetele a 10.000 de oameni au renăscut pe chipurile lor.
Şi eu oare ar trebui să zâmbesc pentru fericirea lor trecătoare, sau să plâng pentru moartea lor eternă?
Două lacrimi îmi dansează pe obraz. E clar. Nu vreau să mă amestec în treburile colorate, scumpe şi gălăgioase ale unor netrebnici care ard bani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu