Tumblr, I ♥ you.

Vampiri care mănâncă ciocolată Kinder.

Până la urmă visele sunt numai experienţe ale subconştientului care prevăd o succesiune de imagini, sunete, idei, emoţii şi alte senzaţii care apar în timpul somnului. Univers paralel sau locul în care fiecare-şi refulează cele mai ascunse dorinţe, este până la urmă o călătorie fantastică unde se pot întâmpla lucruri pe care ni le-am dorit sau nu. 

Fie, astăzi cineva mi-a zis înainte să îmi iau rămas bun ceva legat de nişte vise dulci cu vampiri care mănâncă ciocolată kinder. Poate că datorită lipsei ciocolăţii din ultimele ore, sau poate pentru că am (iar) o slăbiciune pentru sângerei, m-am topit. 
E vorba până la urmă de tabloul ăla drăguţ întruchipat de-un sângerel care mănâncă ciocolată de copii. Fantastică privelişte! 
Concluzia e că, până la urmă chiar aş vrea să visez un monstruleţ sângeros care mănâncă ciocolată Kinder. :]

Hai să fim citadini ca să putem citi înfriguraţi cărţi cu ţărani obosiţi.

Zilele trecute am terminat de citit "Heart Shaped Box" şi asta a fost o lovitură de-a dreptul. De ce? Pentru că a trebuit fac rost de cartea obligatorie pentru lectura clasei a x-a care, să fiu sinceră, mă dezgustă în ultimul hal. 

Cum ar putea România să evolueze, atunci când întreaga literatură obligatorie de citit în şcoală e plină de ţărani netemperamentali, bătrâne care caută oase şi alte bazaconii d-astea? 
Nu cred că într-o altă ţară se studiază astfel de cărţi pentru oameni cu minte încuiată. Revenind la Ion. Cine e Ion? Un ţăran violent care se dă la o ţărancă şi care încearcă să izbească tot ce prinde. Fantastic portret! Fundalul romanului? Un cârd de ţărani care beau rachiu pe prispă, se ceartă cu popa şi se ascund prin hambare ca să... mă rog, un gunoi de carte, la fel ca o grămadă de cărţi româneşti scrise pentru a descrie un colţ împuţit din-vr'un sat necunoscut.
Până la urmă tot Eliade îi ăla care scrie bine şi care nu-şi bazează scriitura pe poveşti cu ţărani beţivi şi turbaţi. 
Un căcat întreg românesc, asta-i defapt vestitul roman al lui Rebreanu'.  

Apogeu' monotoniei.

Astăzi e la fel ca ieri şi mânie o să fie la fel ca azi. Am nevoie de altceva. Vreau să fie iar altfel. Nu mai vreau să trăiesc pentru lunile viitoare, ci vreau să stau în prezent şi să fie drăguţ. Nu două ore, ci o zi-ntreagă.
Fie, aşa îi de fiecare dată în timpul şcolii. Nimic nu-i mai la fel ca vara, când indiferent de cât de multe chestii ciudate se întâmplă, tot îi fain.


Altfel, nu mai vreau să zic nimic. Vreau doar să fie doar iar vineri. Vreau să fie sâmbătă până-n 23 decembrie şi după iar să fie bine. Degeaba.
Azi cred că termin "Heart Shaped Box" şi o să încep "Ion". Iei! Îs aşa fericită că-mi vine să înjur.

Ciocolată.

Azi am avut parte de cel mai dulce răspuns. Azi a fost ca ciocolata de bună vocea şi privirea lui.  

  

Tumblr, I ♥ you.

Dimineaţa pe răcoare, înainte de plecare.

E atât de obositor să mă trezesc la şapte-n fiecare dimineaţă. M-am săturat. Vreau să dorm măcar până la opt, nouă. Ce-i atât de greu să se schimbe ora de mers la şcoală, ca să nu se mai lupte nimeni pe absenţe şi restu' chestiilor aiurea?
Oricum, până la urmă tot ucigaşă de dinozauri sunt. Da, îl aveam pe mână şi acum nu îl mai am.

De ce nu-ţi place pisicu'?

Doare.  

De ce-a trebuit să-mi rupă aripile şi apoi să mă lase îngropată într-un cimitir de suflete vândute unui deavol material, inexistent şi monstruos?

Doare. 

Nu mai e soare, nu mai e nici fericire şi nici prea multă libertate. Acum totul nu-i decât o îngrădire dureroasă cu spini şi ace care înegreşte fiecare porţiune de piele şi nu se cicatrizează decât după ce sângele a udat toate pietrile mormintelor de marmură albă. 

Doare.  

Lumina nu mai e la fel de strălucitoare şi totul e schimbat. Lanţuri şi bare de fier care rup totul în realitatea prăfuită. Gropi, întuneric şi disperare. Tristeţe, supărare şi deznădejde. 

Doare. 

Cel mai bine era să fii zburat departe de-aici. Undeva unde să nu fie aglomeraţie, oameni şi prostie. Doar un fel de libertate, fericire şi soare.   

A trecut o grămadă de când nu am mai scris nimic pe-aici. Şi acum, nici măcar nu-s tristă. A fost ceva instantaneu. Un fel de nu ştiu ce chestie neserioasă care mi-a trecut prin cap. Mi-era dor de scris. 

When the smoke is going down I'll rock you like a hurricane.

Bine, până la urmă am apucat şi la bilete la Scorpions şi iar o fost bine aseară. Desigur, n-o început tot excelent pentru că în deschidere am crezut c-am greşit locaţia - era ceva trupă de greieraşi de munte care tot săreau ca nişte porcuşori săltăreţi. Fie, a fost umpic dubioasă situaţia. Nu mă aşteptam să apară specimene d-alea pe-acolo. 
Au urmat apoi Semnal M, care vorba vine, îs buni, Compact care se descurcă cu melodiile alea cunoscute a lor, vechi şi drăguţe şi Voltaj care au băgată în vene energie cu electroşocu'. 
Fie, deranjant a fost că s-au cam băşit jackurile chitărilor când tot ieşeau din instrumente, da în rest la români a fost bine. Semnal M au avut cele mai drăguţe melodii, pentru că Voltaj au fost parcă prea dinamici pentru toată treaba asta. 

Mă rog, Scorpions au fost magnifici. Au strâns 40 de mii de oameni şi nu i-au dezamăgit pe niciunul, la sigur. Eu, cel puţin am fost cea mai fericită când m-am gândit că am reuşit să ajung la concert. Până la urmă sunt trupa mea preferată, cu tot cu longeviva lor carieră şi originea germană. 
Fie, au cântat excepţional, sonorizare excepţională, show şi talent. :] Îi iubesc pe oamenii ăştia. 

Pozele le-am făcut în timpul concertului. Nu-s reuşite, da' măcar pe mine mă fascinează pentru că-mi aduc aminte de seara aia! =D 

Şi totuşi... rămân.

"I love you with all my black little heart."

Probabil că cel mai bine-ar fii să plec. Şi totuşi rămân. Stau aici şi scriu, şi aştept şi butonez şi nu prea înţeleg foarte multe. Îi foarte aiurea, mai ales că ştiu că n-ar trebui. Îi deja târziu şi ar trebui să mă încalţ, să trântesc uşa şi să plec. 
Şi rămân. Stau pe scaun şi scriu. Literă după literă, rând după rând şi timpu' trece. 
Îmi trebuie curaj. Serios? Credeam doar că puţină voinţă. 

Şi totuşi, timpul trece... şi tot aici rămân.