Atâta timp cât aud urletele alea şi simt fiorii ăia reci care mă trec pe şira spinării, simt că exist. Ştiu că asta-i viaţa normală şi astea-s loviturile care trebuie să le primesc regulat, asemeni unor bucăţi de ciocolată albă, cu cremă de venin.
Urăsc florile! Urăsc să văd buchete purtate-n mâini şi maşini roşii. Urăsc să văd atâta minciună şi prefăcătorie, jocuri cretine şi durere.
De ce naiba ar încerca să se bage-n viaţa mea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu