Bine, iar am uitat.

Bine. Am uitat( din nou ) de treaba cu blogspot.com. 

Ei bine, mi-a placut totusi, ca oricum nu stiu daca as fii avut imaginatie sa scriu. Poate ca suna ciudat, da' chiar asa e. 

Si totusi, nu m-am putut abtine sa nu pun poza asta:x Deci e fantastica:X O adoor :X :x :x De ce e asa cruda lumea cu unii dintre noi, si nu ne da niste par cret :((... 

Iar acum sigur nu am ce zice. Mor de somn... Oricum, ceva ce mi-a iesit acum ceva timp: 

Puterea-mi curge prin vene. Inima îmi pulsează forţa, odată cu sângele. Stropii de ploaie care-mi scaldă trupul valsează pe trupul meu, curgând lin pe conturul venelor, conturându-mi muşchii încordaţi. 
Scrutez noaptea. Întunericul nu mă deranjează. Îmi e prea familiar pentru a mă deranja în vre-un fel. 
Au trecut prea mulţi ani pentru a mai simţii fiori strabătându-mi coloana şi făcându-mi trupul să tremure sub răcoarea mistuitoare. 
Şi nici şoaptele lor nu le mai aud. M-am plictisit să le mai ascult ideile, poveştile induioşătoare ale vieţii lor. Deja fac parte din décor, asemeni clădirilor masive care-mi domină corpul. 
“Şi totuşi, cine sunt?” Asta ar fii întrebarea simplă care vă apasă mintea. Exista doar o întrebare, iar aceasta va macina gândurile…
Dar ce contează? Până la urma nimeni nu va ştii cine sunt. Nici eu nu ştiu. Sau poate mai corect ar fii sa spun “nu mai ştiu”. Secolele peste care am trecut nu m-au ajutat deloc. Doar mi-au sclerozat memoria şi mi-au hrănit trupul cu mai multă putere. Dar ce poate face un izvor de putere invelit în plapuma propriei nebunii, infăşurat în durerea minţii sale distruse? Singurătatea e posibil să fii ajutat, însă adevaratul motiv al bolii care se impleteste cu forţa mea e timpul. 
Totul s-a crestat adanc în mine. Şi totuşi, doar subconştientul meu mai reuşeşte să trăiască clipe de luciditate. Eu de mult m-am afundat in sucul propriei mele nebunii, înecat… 
Închid ochii, iar imaginea rece îmi dispare din minte. Nu mai persistă. Totul se distruge după câteva secunde. Asta e noua mea viata. Să traiesc apasat de secole în pustiu, arzând mereu mocnit, dorind la nesfârşit imposibilul, şi afundandu-ma mereu în durerea uitării… 
Dar nu a fost mereu aşa… Odată îmi puteam amintii orice, puteam lupta şi mă puteam folosi de forţa trupului meu. Sunt atât de sigur de asta… Sau poate ma înşel? Cine poate ştii? 
Acum sunt doar un rătăcitor fără nume, îngropat în cimitirul parăsit al propriei minţi…

Pana una-alta. Am uitat sa zic. :x Astept luni :x O sa ador luni :x O sa iubesc :x O sa fie fantastiic :x Intr-un final s-a gandit sa repare Suzuki :X In sfarsit e gata:x 

Asta e tot ce imi vine sa zic pe moment.